Poate cineva să își închipuie ceva mai dureros decât suferința unui copil abandonat? El e doar un bulgăre de nisip, are nevoie de un zid în jurul lui ca să fie protejat, să nu fie împrăștiat, dizolvat de primul strop de ploaie sau prima rafală de vânt care apare în viața lui.

Ca oameni, avem nevoia de a ne conecta cu alții pe tot parcursul vieții. Suntem făcuți să fim ființe sociale. Relațiile sănătoase pot oferi siguranță, protecție, reglare emoțională, liniște, contact fizic, companie, comunicare, sprijin și sentiment de apartenență. John Bowlby a remarcat: „Ființele umane de toate vârstele se dovedesc a fi cele mai fericite și pot să își desfășoare talentele cât mai bine atunci când sunt încrezătoare că există una sau mai multe persoane care le vor ajuta dacă apar dificultăți.” (Bowlby, 1977)

Totuși, cele mai intense emoții ale noastre sunt declanșate în relații – fie în mod pozitiv, fie negativ. Acest lucru face relațiile dificil de gestionat și de menținut într-un mod relativ stabil. Nu putem trăi izolați – am dispărea fizic dacă am fi complet singuri – dar, în același timp, relațiile cu ceilalți ne provoacă cele mai mari suferințe. Acesta este conflictul despre care vorbea Schopenhauer în Dilema Aricilor: „Într-o zi friguroasă de iarnă, o comunitate de arici s-a înghesuit foarte aproape unii de alții pentru a se proteja de îngheț prin căldura lor reciprocă. Totuși, în curând au simțit țepii unii altora, ceea ce i-a forțat să se îndepărteze. Apoi, când nevoia de căldură i-a adus din nou mai aproape, acel al doilea neajuns s-a repetat, astfel încât au fost aruncați înainte și înapoi între ambele tipuri de suferință, până când au descoperit o distanță moderată unul față de celălalt, la care puteau îndura cel mai bine situația. – Așa apare nevoia de societate, care provine din goliciunea și monotonia sinelui nostru interior și care îi adună pe oameni; dar numeroasele lor trăsături respingătoare și defecte insuportabile îi împing din nou la distanță. Distanța de mijloc pe care o descoperă în cele din urmă și la care o coexistență este posibilă este curtoazia și bunele maniere.” (Schopenhauer, 1851)

Evitând durerea, suferim din cauza durerii. Relațiile umane implică un anumit grad de suferință. Cele mai intense emoții umane apar în timpul formării, menținerii, întreruperii și reluării legăturilor afective.

Frica de abandon nu apare atunci când un individ se confruntă cu o posibilă separare de orice persoană, ci de o persoană față de care este atașat – și, de obicei, o persoană mai matură, cu mai multă autoritate sau de care individul simte că depinde într-un fel. Pentru persoana cu frică de abandon, a fi părăsit de cineva de care depinde înseamnă că nu se va putea descurca singur, că nu va supraviețui – la fel cum, în copilărie, nu ar fi supraviețuit dacă ar fi fost abandonat de părinți.

Frica de abandon provoacă o regresie în individul afectat, la o vârstă foarte fragedă, când lipsa îngrijitorilor, chiar și pentru o perioadă scurtă, însemna o amenințare vitală – putea însemna că vei suferi de frig, foame, sete. Un adult cu frică de abandon poate percepe separarea, chiar și de câteva ore, de cineva important, ca pe o expunere posibilă la un risc major. Practic, el se poate hrăni, încălzi, apăra, dar asocierea dintre absența unei persoane semnificative și emoțiile, senzațiile corporale, reacțiile biologice resimțite în acele momente este atât de puternică, încât devine din nou copilul neajutorat care crede că nu e capabil să facă nimic singur.

În plus, o persoană cu frică de abandon simte și durerea că persoana importantă ar putea să îl trădeze și nici măcar să nu îi pese câtă suferință lasă în urmă. „Abandonul este o altă formă de moarte, dacă nu chiar o crimă.” (Les Enténébrés, 2019, de Sarah Chiche)

Frica de abandon apare de obicei ca rezultat al unor experiențe timpurii de viață, în care copilul a fost lăsat singur sau a perceput că a fost abandonat de persoane importante pentru el.

Situațiile din copilărie care pot duce la apariția fricii de abandon la vârsta adultă pot fi: plasarea în orfelinat, moartea unui părinte/îngrijitor, o boală prelungită a unui părinte care îl face indisponibil pentru copil, dispariția bruscă a unui părinte (divorț, abandonul familiei, muncă în străinătate, încarcerare), distanțarea fizică a unui părinte (mutarea într-o altă țară, oraș sau chiar locuință, cum este în cazul divorțului), neglijare emoțională, fizică sau psihică (părinte alcoolic, dependent de droguri, cu probleme psihiatrice, depresiv sau workaholic), abuz sexual, fizic sau psihic din partea unui părinte.

Dacă majoritatea situațiilor expuse mai sus nu au nevoie de explicații suplimentare, în cazul abuzului psihic, lucrurile sunt mai nuanțate. Abuzul psihic poate lua forma manipulării, criticării excessive, acuzării, învinovățirii, hărțuirii, trădării, oferirii de afecțiune doar în anumite condiții, deprecierii, invalidării, direcționării excesive. În oricare din aceste situații, mesajul pe care copilul l-a primit a fost că nu este acceptat așa cum e și că ar putea fi abandonat dacă nu se conformează așteptărilor părinților. Aceasta explică de ce un adult care a suferit în copilărie de abuz psihic din partea parinților poate reacționa foarte puternic la un incident relativ minor, cum ar fi un dezacord, sugestie de îmbunătățire, dezvăluirea unui secret minor sau neprimirea de afecțiune.